Scan barcode
A review by epictetsocrate
Les Tribulations d'un Chinois en Chine by Jules Verne
3.0
— Trebuie, totuşi, să cădem de acord că viaţa are şi lucruri bune! strigă unul dintre meseni, sprijinindu-se pe braţul scaunului său cu spătar de marmură, în timp ce mesteca o rădăcină de nufăr cu zahăr.
— Dar şi destule rele! răspunse, între două accese de tuse, un altul, care fusese cât pe ce să se înece cu spinul unei delicate înotătoare de rechin.
— Să fim filozofi! zise atunci un personaj mai în vârstă, al cărui nas susţinea o enormă pereche de ochelari cu lentile mari, prinse în rame de lemn. Azi poţi să te sufoci şi mâine totul a trecut, precum aceste delicioase înghiţituri de nectar. Asta e viaţa, în cele din urmă.
Acestea fiind spuse, acest epicurian[1], aflat într-o dispoziţie binevoitoare, dădu pe gât un pahar cu un excelent vin călduţ, ai cărui aburi se ridicau încet dintr-un ceainic de metal.
— În ceea ce mă priveşte, vorbi al patrulea mesean, viaţa mi se pare foarte acceptabilă, când nu faci nimic şi ai posibilitatea să trăieşti astfel!
— Greşeşti! răspunse al cincilea. Fericirea stă în studiu şi în muncă. Să acumulezi cât mai multe cunoştinţe înseamnă să cauţi fericirea!
— Şi la sfârşit să afli că, de fapt, nu ştii nimic!
— Dar nu-i acesta începutul înţelepciunii?
— Şi care e sfârşitul ei?
— Înţelepciunea nu are sfârşit! răspunse, ca un filozof, bărbatul cu ochelari. Să ai bun simţ este mulţumirea supremă în viaţă!
Atunci primul dintre meseni i se adresă gazdei ce stătea în capul mesei, adică în cel mai rău loc, după cum cereau legile politeţei. Indiferent şi neatent, acesta asculta şi nu spunea nimic despre această dizertaţie inter pocula.
— Ia să vedem! Ce zice gazda noastră despre aceste divagaţii la un pahar de vin? I se pare că viaţa e bună sau rea? E pentru sau împotrivă?
Gazda ronţăia, nepăsătoare, câţiva sâmburi de pepene verde. Se mulţumi, ca răspuns, să dea dispreţuitor din buze, ca unul pe care nu-l interesa nimic.
— Dar şi destule rele! răspunse, între două accese de tuse, un altul, care fusese cât pe ce să se înece cu spinul unei delicate înotătoare de rechin.
— Să fim filozofi! zise atunci un personaj mai în vârstă, al cărui nas susţinea o enormă pereche de ochelari cu lentile mari, prinse în rame de lemn. Azi poţi să te sufoci şi mâine totul a trecut, precum aceste delicioase înghiţituri de nectar. Asta e viaţa, în cele din urmă.
Acestea fiind spuse, acest epicurian[1], aflat într-o dispoziţie binevoitoare, dădu pe gât un pahar cu un excelent vin călduţ, ai cărui aburi se ridicau încet dintr-un ceainic de metal.
— În ceea ce mă priveşte, vorbi al patrulea mesean, viaţa mi se pare foarte acceptabilă, când nu faci nimic şi ai posibilitatea să trăieşti astfel!
— Greşeşti! răspunse al cincilea. Fericirea stă în studiu şi în muncă. Să acumulezi cât mai multe cunoştinţe înseamnă să cauţi fericirea!
— Şi la sfârşit să afli că, de fapt, nu ştii nimic!
— Dar nu-i acesta începutul înţelepciunii?
— Şi care e sfârşitul ei?
— Înţelepciunea nu are sfârşit! răspunse, ca un filozof, bărbatul cu ochelari. Să ai bun simţ este mulţumirea supremă în viaţă!
Atunci primul dintre meseni i se adresă gazdei ce stătea în capul mesei, adică în cel mai rău loc, după cum cereau legile politeţei. Indiferent şi neatent, acesta asculta şi nu spunea nimic despre această dizertaţie inter pocula.
— Ia să vedem! Ce zice gazda noastră despre aceste divagaţii la un pahar de vin? I se pare că viaţa e bună sau rea? E pentru sau împotrivă?
Gazda ronţăia, nepăsătoare, câţiva sâmburi de pepene verde. Se mulţumi, ca răspuns, să dea dispreţuitor din buze, ca unul pe care nu-l interesa nimic.